Lichidati Parisul – Sven Hassel

Lichidati parisulLichidati Parisul – 1967

„În momentul acela, sosiră alţi clienţi. Instinctiv, toată lumea se întoarse către uşă. Primul intrat părea mascat cu un ciorap, care-i desfigura în mod hidos trăsăturile. La o privire mai atentă, îţi dădeai seama că n-avea ce trăsături să ascundă. Ochii lui erau două picături, nasul însemna două crestături subţirele, iar gura era o gaură franjurată…
Nu avea sprâncene, iar pielea lui era purpurie. La gât, care era susţinut de un guler ţeapăn de piele, îi atârna Crucea Cavalerului.
— Ei? zise Günther prin aşa-zisa lui gură, ţi-ai pierdut obiceiul de a saluta, Stabsfeldwebel?
Malinowski îşi pocni călcâiele şi-şi duse încet mâna dreaptă la frunte. Nu putea face altceva. O fi fost el Stabsfeldwebel-ul Malinowski şi o fi avut el Crucea Cavalerului, dar un soldat desfigurat ca Günther putea să comande orice. Dacă Günther voia să-şi scoată revolverul şi să-l împuşte pe Malinowski, susţinând ulterior că acesta îl insultase, nimeni nu s-ar fi îndoit de adevărul spuselor sale.
— Fahnenjunker!… Tonul lui Malinowski se străduia să fie respectuos, patrulăm în arondismentul 18, conform ordinelor. Tocmai am ridicat un dezertor pe care-l căutăm de două luni, împreună cu femeia
care l-a ajutat.
— Bun, zise Günther, încurajator. Îţi mulţumesc, Stabsfeldwebel.
Înţeleg că acum ţi-ai terminat treburile pe-aici?
Malinowski ezită. Günther îi întoarse spatele nepăsător, ca şi cum nu mai era nimic de discutat. De la genunchi în jos, ambele picioare îi erau din tinichea, dar nu se observa numaidecât. Îi trebuiseră câteva săptămâni de efort supraomenesc şi voinţă, ca să înveţe din nou să meargă şi ca să se obişnuiască cu braţul stâng format din patru bucăţi de fier. La început dorise să moară şi nimeni nu ştia de fapt, de ce până la urmă continuase să trăiască. Ar fi putut să devină ofiţer în Waffen S.S., i se oferise postul la ieşirea din spital, dar el fusese întotdeauna la husarii negri şi se întorsese la noi după ce fusese din nou declarat „apt pentru serviciu”. Cu noi se simţea în largul lui. Nu numai că eram prietenii lui, dar cred că eram singurii oameni din lume care-l puteam
privi cu acelaşi grad de detaşare cu care ne priveam unii pe alţii.
În bistrou se făcuse din nou linişte. Toţi aşteptam neliniştiţi. Toţi se holbau la Günther. Calm, el îşi scoase tabachera, scoase o ţigară şi şi-o înfipse în gura fără buze. Malinowski nu se mai uita la Günther, ci mai degrabă la tabacheră. Era din aur, decorată ostentativ cu steaua roşie a Rusiei şi cu secera şi ciocanul. Günther i-o puse în mână.
— Frumoasă, nu? O amintire din Stalingrad, cum probabil ai ghicit.
Închise tabachera cu un pocnet şi o vârî la loc în buzunar.
— Ai fost vreodată în tranşee, Stabsfeldwebel? Ştiai că la Stalingrad au murit trei sute de mii de soldaţi germani? Aceia dintre noi care au supravieţuit — pronuţă cuvântul între ghilimele — au dreptul la câte o mică amintire, nu-i aşa?
Malinowski înghiţi în sec, dar nu zise nimic. Brusc, Günther schimbă tonul.
— Dacă ţi-ai terminat treburile pe-aici, aş fi foarte bucuros dacă ţi-ai lua tălpăşiţa!
Stabsfeldwebel-ul n-avea de ales, trebuia să plece. Când uşa se închise în urma lui şi a oamenilor lui, în bistrou se auzi un oftat unanim de uşurare.”

Cartile lui Sven Hassel pot fi cumparate de AICI.

Comentariile sunt închise.